Loviturile barosului tot cădeau greu peste capul penei de fier din care săreau aşchii de fier încins. Şi peste loviturile ce cădeau în acelaşi ritm se auzeau când şi când câte un icnet ce ar fi dus la gândul că lovitura aceea va fi decisivă.
Cred că fac lucrul ăsta de cel puţin 30 de ani, din copilărie, adică înainte de fiecare iarnă încerc (fiindcă-mi face plăcere) să-mi sparg singur lemnele pentru încălzire. Şi de fiecare dată, în fiecare an, se adună într-un colţ, pentru munca de final, toate acele buturugi pline de noduri care aşteaptă să fie eliberate de presiunea în care şi-au dus viaţa.
De ce zic asta? Nu ştiu câţi din cei ce citiţi blogul meu aţi spart lemne, iar din cei ce aţi spart nu ştiu câţi v-aţi încumetat la buturugi, la lemne sucite şi răsucite de vremuri şi suferinţe. În momentul în care încerci să crapi un astfel de lemn te loveşti de o rezistenţă teribilă, una adunată în jurul unui nod, al unui punct din viaţa acelui copac ce n-a ştiut să-şi ascundă suferinţa decât acoperind acea vulnerabilitate din vremea când (poate) era doar un tânăr vlăstar. Şi câte suferinţe nu pot fi, de la căderea primelor frunze la care a asistat, simţindu-şi goliciunea în pragul iernii şi până la vânturile potrivnice, de la dăunătorii ce-i mişună pe sub coaja ce se zbârceşte cu trecerea timpului şi până la tăişul vreunui custuri care îşi învige tăişul mai în adânc
Uneori suferinţa poate veni din adânc, iar el, copacul, în lupta lui o localizează în chisturi ascunse, eliberând decât rareori din presiunea durerilor prin frunzele ce le lasă pradă vântului. E greu să răzbeşti un nod pietrificat, e greu fiindcă de multe ori nu-l vezi, e ascuns în inima buşteanului şi nici cele mai ascuţite topoare nu-l răzbeşte. E nevoie de răbdare multă şi iscusinţă, căci trebuie căutat firul acela care duce la punctul în care aproape invizibil, cu iscusinţă, să poţi desface strânsoarea timpului care a conservat suferinţa. La lovitura penultimului baros m-am oprit, aproape cedase, se auzea un troznet uşor ca de eliberare, iar ultima lovitură a deschis rana aceea care în zecile de ani se tot îmbrăcase de rânduri şi rânduri de coajă ce a supurat cleiul neputinţei de a striga. Dacă ar fi fost om, probabil că un copac ar fi zis precum psalmistul: până când voi grămădi gânduri în sufletul meu, durere în inima mea ziua şi noaptea? Deşi, uitându-mă în jur, nu pot să nu văd cum chisturile de suferinţă şi durere se înmulţesc în inimile şi minţile celor care trecând prin anotimpurile vieţii aşteaptă momentul în care cineva să le scoată la suprafaţă acele noduri în care se închid în încercarea de a se apăra de cele ce vin deseori din exterior, uneori din interior.
Uneori suferinţa trebuie spusă, altfel se adună , se tot adună şi formează un nod, mai întâi în gât şi apoi în inimă. Anotimpurile trec, vânturile bat mereu, frunzele doar uneori cad, interiorul însă, silit de coaja care se tot încreţeşte, adună în sine prea multă suferinţă.
În vatra sobei se aud uneori troznituri, pocnesc nodurile nedesfăcute, îşi spun povestea lor focului, apoi fumului care duce povestea purtată de vânt peste mări şi ţări, poate chiar şi peste lăstarul cel tânăr ce a răsărit în locul de unde nu de multă vreme a fost tăiat un copac suferind.
