„Nu vă temeţi!” Ce simplu, ce direct, ce încurajator mesaj a transmis Hristos urmaşilor celor ce locuiseră „în întuneric şi în umbra morţii”. Ba mai mult, pentru a-i întări, pentru a le disipa ceaţa îndoielii şi a fricii, a zis: „bucuraţi-vă”!
Nu cred să fie amintiri mai pline de viaţă din perioada copilăriei decât cele care sunt în legătură cu Paştile, fie că vorbesc de deniile ce aveau un parfum special, cumva parcă adus de peste timpuri, fie că vorbesc de învierea ce scotea în bătaia de sărbătoarea a clopotelor şi a toacei toată suflarea satului şi o strângea împrejurul bisericii ce tainic se deschidea doar la momentul potrivit.
Privesc şi acum, adult şi slujitor, în fiecare an, peste mulţimea chipurilor din marea de oameni, mari şi mici, adunaţi laolată fără a ţine cont de profesie, de grad ori înţelepciune, fremătând la unison cu pâlpâirea lumânărilor cu care au primit lumina. Când treci printre ei, oferind acel licăr de lumină tremurândă, le citeşti chipurile, şi, fără dar şi poate te gândeşti că poate cei mai în vârstă îşi aduc aminte de Paştile copilăriei, că cei mai mici se bucură pentru prima dată la ceas de noapte de primirea unei lumini cu care rămân la slujbă şi pe care, cu emoţie, o duc acasă mai târziu.
„Nu vă temeţi”, aşa spunea Hristos. Trăim într-o lume în care teama de moarte, de moartea trupească, anulează deseori bucuria cu care în mod firesc oamenii ar trebui să se împărtăşească în clipele trăite, frica morţii, şi, din nefericire pentru unii, lipsa (uneori totală) speranţei în înviere şi-n veşnicie, transformă minunatul dar al vieţii într-un calvar lipsit de perspectivă şi de dorinţă, într-un infern cotidian în care bezna este cea care face legea. A crede în înviere, a gusta veşnicia trăind în lumină, având ca veşminte iertarea şi iubirea, omul îţi poate reveni încet-încet la starea ce dintâi, la starea primordială a copilăriei sufleteşti, cea în care sufletul încă se joacă cu îngerii.
La un moment dat, din sutele de glasuri răsună imnul biruinţei, căci „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Fiorul de bucurie pătrunde imediat în sufletele curate, iar conştientizarea biruinţei asupra morţii încătuşează, cel puţin pentru moment, frica de moarte, căci trimful vieţii umbreşte puterea morţii, iar speranţa că există viaţă după moarte luminează drumurile ce până atunci se făceau în întuneric.
Vin mulţi la lumină, dar nu toţi se luminează, căci multe suflete sunt încă necurăţate, aidoma candelelor necurăţate şi fără de untdelemn. Pentru primirea luminii e nevoie de iertare, iar pentru iertare e nevoie de iubire. Cele trei, iertarea, lumina şi iubirea, sunt cele care călăuzesc sufletul (fără poticnire) pe drumul vieţii, îndepărtând teama şi făcând loc bucuriei şi speranţei.
Mi-e dragă tare o cântare din perioada Paştelui, căci în rândurile sale se găseşte soluţia miraculoasă cu care oamenii pot păstra lumina învierii în candela sufletului lor până când vor păşi în veşnicie. Iar cântarea spune: „Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”
Nu vă temeţi, şi iarăşi zic, bucuraţi-vă! Hristos a înviat!
