Suntem nişte risipitori.Risipim multe iar apoi ne plângem ca suntem „săraci”.
Suntem din ce în ce mai saraci sufleteşte şi asta e un lucru trist.Rispim timp,momente preţioase,sentimente,risipim lacrimi,sinceritate şi încredere cu oameni care nu merită nimic din toate astea. Daca nu aş şti ca zâmbetul înfrumuseţeaza chipul si sufletul celui care-l daruieşte,aş zice ca risipim chiar şi zâmbete fara motiv.
Cred că mulţi sunt în asentimentul meu.
Increderea se câştiga greu ori instantaneu dovedindu-se în timp,dar se poate risipi într-o clipa,aducând cu ea multa dezamagire.Risipim încrederea în prietenie,într-o relaţie,chiar şi într-o casnicie şi de fiecare dată ne trezim mai goi,mai săraci sufleteşte.
Exista persoane în viaţa mea carora le-am acordat încrederea mea suta la suta şi m-am încapaţânat sa cred în ele chiar şi atunci când multe îmi demonstrau ca nu e aşa şi când ştiam ca voi ieşi cam „şifonata” la final.
Oare cum ar trebui sa tratam actul de încredere,raţional ori sentimental?Ce s-ar întâmpla daca am avea cu toţii un moment de sinceritate?Cred ca ar fi bine sa fie doar un moment,cu siguranţă am fi foarte dezamagiţi realizând câte persoane nu merita risipa noastra de încredere.
De multe ori suntem conştienţi dar preferam sa fim minţiţi într-o vaga încercare de autoprotejare.Oare ce doare mai tare,sa ştim adevarul ori sa ştim ca am fost minţiţi?
De atâtea ori am primit sfatul de a nu-mi pune sufletul în palma ,pentru ca nu poţi sa ai încredere deplina în nimeni.Nu trebuie sa dezvaluim tot ce ne apasa sufletul,dar sa pastram acele lucruri pe care le-am putea destainui oricând celor care merita sa facem asta.De atât de puţine ori am urmat acest sfat,atât de mult mi-am promis să nu mai fac risipa,dar se pare ca am sa ramân o ….risipitoare.
. 
