Se întâmplă de multe ori în viaţă să fim luaţi prin surprindere de anumite afirmaţii sau întrebări ce fac obiectul vieţii personale, a convingerilor proprii sau chiar a credinţei în Dumnezeu. Aşa se face că nu demult într-o discuţie purtată de faţă cu mai multe persoane să fiu pus în situaţia de a răspunde unei provocări, asta şi pentru faptul că sunt preot. Aflat fiind într-un magazin sunt rugat să răspund la o provocare ce are ca temă apariţia omului pe pământ. Evident că 99% din cei prezenţi au aceeaşi convingere cu a mea că omul a apărut pe pământ ca urmare a plămădirii sale din mâinile divinităţii primind totodată şi suflarea de viaţă. Numai că din nefericire, privit din partea noastră a creştinilor, mai sunt şi alte persoane care nu cred ca noi. Fapt pentru care am fost întrebat ce cred despre faptul că unii consideră că ne tragem din maimuţă.
Subiectul nu e nou, ba are chiar vreo 200 de ani de când în lucrarea Teoria Evoluţiei Charles Darwin susţinea că speciile se transformă treptat unele în altele prin interacțiunea următorilor factori: variabilitatea, ereditatea, suprapopulația, lupta pentru existență și selecția naturală. Cu alte cuvinte de la amibă, parameci şi euglena verde, trecând pe la râmă şi şopârlă până la maimuţă prin secţie naturală am ajuns noi oamenii, fiinţe complexe cu libertate de gândire şi acţiune. Acum drept să vă spun, Darwin a avut şi lucruri bune. De exemplu, fiind un bun geolog şi botanist a descoperit că râmei îi place foarte mult pământul, lucru pe care nu-l contest. Ba chiar acum vreo două săptămâni un credincios îmi spunea că din punct de vedere al faptelor şi al credinţei raportate la infinitul Dumnezeu, se consideră o râmă. Şi eu împărtăşesc această idee, că nu depăşesc statutul de râmă în raport cu Dumnezeu, mai ales că sunt creat din pământ şi că de cele mai multe ori noi nu ne raportăm decât la pământul din care suntem creaţi prin deosebita grijă ce o purtăm trupului.
Şi ca să nu mă mai lungesc cu vorba şi să fac divagaţie pe coloana vertebrală a râmei vă mărturisesc că întrebarea m-a surprins un pic. Nu că nu puteam da un răspuns. Dar gândiţi-vă într-un loc public să răspunzi la crearea omului. Adică să iei cartea Facerii la explicat. Că nu poţi oricum adică de la crearea omului. Ci ar trebui de la prima zi a creaţiei explicând în cinci minute ce înveţi într-un an de şcoală. E greu deşi e frumos. Plus de asta persoana care făcuse această remarcă nu era de faţă şi parcă nu avea nici un farmec să le explici celor care împărtăşesc aceleaşi sentimente ca mine. Era interesant ca cel care spunea că strămoşul omului este maimuţa să fie de faţă să argumenteze cele spuse. Tare aş fi fost curios să aflu de ce azi maimuţele nu se mai transformă în oameni. Probabil că el şi cei ca el, văzând de multe ori anumiţi semeni că se maimuţăresc să creadă că e ceva nativ, ceva rămas de la strămoşul comun, maimuţa, care la rândul ei provenise din veveriţa ce fusese odată şoarecele transformat din broasca cu păr.
Vă declar deschis că e greu să le explici acestor oameni cum stau lucrurile cu Dumnezeu care din iubire a creat totul şi va izbăvi întreaga creaţie în frunte cu omul spre a le dărui veşnicia alături de slava sa. E greu să explici asta unor oameni care nu cred în Dumnezeu, unor oameni al căror dumnezeu este stomacul. Fapt pentru care răspunsul meu a fost următorul: că omul vine din maimuţă, nu cunosc, dar cred din tot sufletul că eu sunt creat de Dumnezeu, pentru care motiv fiecare să-şi vadă de neamurile sale.
Mie personal mi se pare că toată graba asta pe care o simţim este doar o iluzie hrănită de informaţie. Suntem bombardaţi senzorial cu informaţie din toate părţile. Avem la vârfurile degetelor acces la orice dorim. Toate aceste impulsuri venite de peste tot nu ne dau timp suficient pentru a le procesa. Cred că va mai trece puţin timp până vom învăţa să ne oprim, să facem un mic pas înapoi şi să asimilăm tot ce descoperim. De aceea eu nu sunt tipul de cercetător care stă 20 de ore pe zi în laborator, fără pic de viaţă personală. Cunosc şi astfel de oameni şi-mi pare puţin rău pentru ei. Îmi place să îmi rezerv timp pentru mine, pentru o plimbare, pentru o carte (deşi nu aşa mult cum mi-aş dori). Asta face ca lumea din jurul meu să încetinească puţin.





















